fbpx
  • „Nu știu cum să te prezint, dar pot spune cu toată sinceritatea că Mircea Cărtărescu este autorul meu”, în acest fel a început Vlad Dan Boeriu conversația „Despre Literatură și alți demoni” alături de Mircea Cărtărescu. Evenimentul a avut loc la Teatrul Regina Maria în data de 15 iunie, iar ca o primă vizită a domnului Cărtărescu la Oradea, sala a fost plină ochi.

                După prezentarea făcută de către domnul Boeriu, Mircea Cărtărescu a început prin a mulțumi publicului, „Înainte de orice, prioritatea mea este de a vă saluta și de a vă mulțumi sincer pentru prezența dumneavoastră” a spus dânsul cu un zâmbet larg pe față.

                 De-a lungul întâlnirii, a împărtășit lucruri extrem de vaste, de la experiențe personale, secrete din lumea literaturii și sfaturi, vorbind deschis despre orice avea oportunitatea, dar lucrul care a impresionat în mod deosebit a fost modestia și simplitatea cu care a vorbit, „fac tot ceea ce face un om, nu sunt atât de diferit”, a repetat de mai multe ori, spunându-ne că în momentul în care iese în piață, în parc, la plimbare sau pe stradă, iese ca și om, singurul moment în care este diferit e atunci când se așează la birou, „când mă așez la masă cu nelipsita cană de cafea, într-un mod puțin exagerat de a spune, mă schimb într-o cu totul altă persoană și închid o ușă între mine și univers!”

                Ce înseamnă să fii scriitor? Mircea Cărtărescu a spus „Fiecare scriitor, care merită acest nume, scrie pentru el însuși și pentru cei care au o enciclopedie interioară la fel”, iar Dan Boeriu a continuat „Dar cum ar fi arătat literatura ta dacă ai fi fost singular și nimeni nu îți semăna?” răspunzând la această întrebare a început să ne spună despre faptul că toți facem parte dintr-o cultură, și chiar dacă acestea se deosebesc enorm între ele, oamenii sunt extrem de apropiați din punct de vedere al gândirii și „nimeni nu este unic”, „totul este o iluzie eternă, iar culturile în timp și spațiu disting autorii”. Pornind de aici, a început să ne spună despre celebra problemă a inspirației, de la A.E. Poe, nimeni nu a mai crezut în inspirație, majoritatea se credeau „receptori care dau mai departe literatura”, imaginea unui autor fiind privită sub forma unui om care aude voci, aude ce trebuie să scrie, cum că ar exista, undeva, ceva sau cineva care transmite literatura, iar autorul este un „portal prin care o minune intră în lume”. Total contrariat de această idee, Mircea Cărtărescu a spus sincer „Eu cred foarte tare în inspirație, nu aș putea să scriu un rând fără inspirație”.

                Cum scrie Mircea Cărtărescu?: „Atunci când scriu, simt nevoia de a spune ceva”.

    „Când mă așez cu foaia în față, citesc ultima pagină pe care am scris-o cu o zi, două sau trei înainte și continui, nu scriu niciodată mai mult de 2 pagini, atât ține starea de inspirație!”

    Lucrul care m-a pătruns cel mai tare a fost când a declarat scurt și la obiect „Scrisul este, de când mă știu, cea mai mare bucurie a vieții mele!”, dar apoi ne-a recunoscut că nu știe dacă va mai putea scrie vreodată, făcând referire tot la inspirație, de altfel acest aspect este „cea mai mare teamă a artistului, dar care îl hrănește în mod constant”.

                Ne-a vorbit mai apoi deschis și despre cine este el ca om: recitește anual toate cărțile lui Dostoievski, citește mai multe cărți despre știință decât din literatură, „îmi place să citesc despre matematică, dar nu știu să citesc o ecuație”, este o fire extrem de amuzantă, chiar dacă cărțile lui abordează teme serioase, „aș putea spune bancuri 8 ore încontinuu”, iubește enorm copii, iubește și muzica, „știu și acum pe de rost 500 de piese de la The Beatles, pe vremuri, ne-am format un grup de patru autori care scriam orice și ne asumam rolurile cântăreților din trupă”.

                „În proiectul de autocunoaștere, unde ai ajuns?” a fost o întrebare de final din partea lui Dan Boeriu. Mircea Cărtărescu ne-a destăinuit faptul că vede craniul uman ca fiind o clădire cu extrem de multe încăperi, a căror uși uneori le poți deschide, iar alteori nu, dar acea cameră interzisă care există oriunde, are înăuntru un monstru, care suntem, de fapt, noi, persoana cu care trebuie să ne înțelegem cel mai bine și să o descoperim cel mai profund. De altfel, procesul de autocunoaștere este asemenea păpușilor rusești Matrioska, pornești din centru, iar în jurul tău dezvolți de-a lungul vieții tot mai multe cercuri, însă ultimul cerc va rămâne, indiferent de cât încercăm, neterminat.

                Încheierea a adus în prim plan ultima lui carte „Melancolia”, despre care a destăinuit „Am spus ce am avut de spus, am creat o lume metafizică unde mi-am descătușat sufletul și imaginația, sper din tot sufletul că va avea un efect de catharsis pentru fiecare dintre voi”.

    Articol scris de Rus Lorena