Cronica edubiștilor despre eșecuri – partea a II-a

Am revenit și săptămâna aceasta cu ultima parte a cronicii, în care terminăm apoteotic de relatat experiențele noastre legate de eșecuri. Fără să o mai lungim prea mult, vă invităm încă o dată să citiți prima parte a articolului și vă dorim lectură plăcută!

Nu aș vrea să numesc următoarea întâmplare un eșec, deoarece ar fi mult prea dramatic și îmi place să cred că nu am regrete, iar dacă aș considera un anumit eveniment un eșec, m-aș contrazice pe mine însămi. Întâmplarea a fost mai mult ca o dezamăgire din care am învățat și care m-a adus cu picioarele pe pământ. Este vorba de olimpiada de limba engleză. Am vrut să mă înscriu pentru că era, și încă este, una dintre materiile mele preferate, însă nu aveam de gând să depun prea mult efort din anumite motive absurde. Așadar, am mers la olimpiadă numai cu câteva exerciții și compuneri în plus pe care m-a rugat doamna profesoară să le fac, ceea ce nu era destul. Când am ieșit din sală, după ce olimpiada s-a terminat, eram conștientă de faptul că puteam mai mult. Pe tot parcursul zilei am încercat să îmi găsesc scuze sau să învinovățesc alte persoane pentru a mă face pe mine însămi să mă simt mai bine, deși știam că eu eram de vină. Părinții mei, de asemenea, încercau să îmi spună că nu pot da vina pe alții pentru propriile greșeli. Seara, când am primit rezultatele, am aflat că punctajul meu era de 85 de puncte. Cred că atunci am realizat că nu pot trata un concurs- lucrurile în general, de fapt- cu superficialitate și că, într-adevăr, eu sunt cea care trebuia să lucreze mai mult și să nu mă las stăpânită de încrederea de sine. Am trecut peste această dezamăgire cu ajutorul persoanelor din jur, în special părinții, care m-au ajutat să văd adevărul și nu m-au mințit, spunându-mi că x sau y e de vină pentru rezultatul meu. Un alt aspect care m-a ajutat este mindset-ul pe care l-am adoptat de la un timp încoace, și anume să încerc să învăț din experiențele negative sau mai puțin plăcute, deoarece oricât de mult te-ai strădui să le eviți, nu poți să ai totul sub control și să nu dai greș niciodată. Din această cauză, în loc să te resemnezi și să te lași învins de emoțiile de dezamăgire care te cuprind, poți să vezi lucrurile așa cum sunt, să le accepți și să încerci să le îmbunătățești pe viitor pentru a nu repeta aceeași greșeală.

• Maria Balaș

Când eram în gimnaziu, aveam o perspectivă diferită asupra iubirii față de cea de acum.

Aveam o colegă, de care îmi plăcea, și încă prea mult.

Eșecul meu îl constituie momentul în care am întrebat-o dacă vrea să fim impreună și am fost refuzat

Nu asta a fost cea mai mare ”catastrofă”. Aveam un coleg pe care îl credeam prieten,

dar a început să mă ia peste picior aflând de treaba asta, și nu în privat, ci în clasă în timpul pauzelor sau chiar în ore (umilitor).

Aveam un cerc restrâns, nu prea mergeam nici măcar în oraș, deci puțină interacțiune cu oameni noi. Acest lucru m-a făcut cumva

să nu vreau să renunț la el ca prieten, deoarece, dacă lăsam la o parte faptul că îmi luam bully de la el, ne distram chiar bine împreună.

De multe ori am plâns după ce am ajuns de la școală, dar o făceam fără să mă știe nimeni și

fără să spun nici măcar părinților prin ce trec, deoarece credeam cumva că nu mă vor înțelege.

Am ajuns să am o stare asemănătoare cu depresia, până am decis să-i pun capăt.

Mi-a luat cam mult, dar am reușit să mă detașez odată cu începerea liceului.

O sumedenie de oameni noi și noi șanse să-mi afirm aptitudinile în fața lor.

Încep să citesc, să fac sport și să mă implic în voluntariate și proiecte.

Pe cei doi i-am chiar uitat și nici nu mai ținem legătura. Nici nu-mi mai pasă cât s-a râs de mine, nu mai sunt aceeași persoană.

Faptul că am început să mă dezvolt personal mi-a arătat, de fapt, lucrurile de care sunt capabil și dacă ar fi să mă întorc în timp,

nu odată mi-am spus că aș face aceleași greșeli. Durerea, suferința și umilința m-au ajutat de când am ales să mă folosesc de ele.

•  Marius Muste