• “Emoție” cred că este cuvâtul cel mai potrivit pentru a descrie evenimentul mult așteptat de toți edubiștii, ce a vut loc pe parcursul ultimelor 3 zile. Ați ghicit, bănuiesc, că mă refer la Graduation Day. Aceasta, așa cum îi spune și numele sugestiv, este o festivitate dedicată tinerilor ce își încheie aici drumul lor în programul Complete by EduBiz, având șansa de a alege dacă vor să se implice mai departe ca și ambasadori sau nu. Iar ziua cea mare este o nouă provocare prin multitudinea de sentimente pe care le lansează în fiecare dintre cei implicați. Iată cum a decurs aceasta – mai precis, ziua de marți – cel puțin pentru mine.

                   Dimineața a venit însoțită de o stare de nerăbdare, dar și o oarecare reținere, întrucât ziua ce tocmai începuse urma să fie una mare, importantă. Orele s-au scurs pe cât de iute, pe-atât de apăsător, având în vedere faptul că urma nu doar să închei unul dintre capitolele preferate de până acum ale “cărții mele”, ci și să-mi prezint întreaga călătorie de un an în fața unui auditoriu. Ba, pe deasupra, mai aveam și o limită de timp precisă. “Dacă mă blochez? Dacă uit ce am de spus? Dacă o iau înainte sau vorbesc prea încet și nu țin pasul cu videoul?” Aceste temeri nu-mi dădeau pace.

    Vorbitul în public nu a fost niciodată punctul meu forte, iar acum că aveam și o restricție – durata – , eram cu atât mai îngrijorată. Și programul era plin. Nu aveam unde să mai strecor o scurtă repetiție a discursului. Ce aveam să mă fac? Așa a trecut timpul până în clipa în care am intrat pe ușă și am pătruns în sala ce avea să găzduiască ceremonia pentru următoarele ore. Iar acum, să intrăm cu toții în plăcuta atmosferă ce i-a cuprins pe toți absolvenții prezenți la festivitățile din ultimele zile. Multă lume, multe chipuri zâmbitoare, toți bucuroși să se revadă unii pe alții. Exact atmosfera tipică EduBiz-ului. “Totul va fi bine” mi-am zis. ”Mă voi descurca.” După ce mi-am luat în brațe cunoscuții și revederile au luat sfârșit, ne-am așezat cu toții pe scaune și festivitatea a început. Se vedea pe chipurile noastre că eram emoționați, ori, poate că acest fapt fusese chiar anticipat. În orice caz, pentru a mai detensiona puțin atmosfera, nu au lipsit micile joculețe tipice edubiștilor, la care au luat parte toți cei prezenți. Ca urmare, ne-am mai dezghețat puțin noi, cei ce urmam să ținem mini discursurile. Și, că tot le-am pomenit, a sosit și clipa cea mare. Prima persoană a fost chemată în față și i-a fost dat cuvântul. Unul câte unul, fiecare a ajuns să-și împărtășească experiența. Lista se scurta vizibil, însă mie emoțiile îmi creșteau într-un ritm acerb.

    Cu toții stăteau ca pe ace în timp ce vorbeau, era ușor de remarcat. Asta îmi mai dădea o parte din griji la o parte – să văd că și ceilalți sunt în aceeași situație ca mine. Dar nu prea multe. Încă mai aveam un troian de ele pe umeri. Eram cufundată în gânduri, încercând să vizualizez cum aveau să decurgă lucrurile în minutele ce vor urma, când un sunet m-a readus cu picioarele pe pământ. Aplauze. Ultima persoană terminase. Eu urmam. ”Momentul meu de glorie” sosise. Eram mai timorată decât oricând. Am pășit reticentă înainte și am parcurs interminabilul drum până lângă pupitru. Și am început. Uitasem cu desăvârșire totul. Am decis să improvizez. Dar trebuia ca spusele mele să se afle în strânsă legătură cu materialul video. Minutele s-au scurs, pe cât de repede, pe-atât de copleșitor. În sfârșit, ajunsesem la final. Cumva. Încă aveam emoții. Apoi a venit Teo și m-a salvat.

    A preluat ea frâiele și a încheiat momentul cum nu se poate mai bine. După aceea, totul a decurs altfel. Mult mai lin, mai plăcut. Discuții, îmbrățișări  și râsete. Fermecător, ca întotdeauna. Ca într-o adevărată familie, mare și fericită ca a noastră. Singurul lucru care ar fi putut strica momentul ar fi fost gândul că aceasta era clipa în care mulți pui urmau să părăsească cuibul. Să își ia zborul spre alte zări pentru care, datorită tuturor experiențelor de care au avut parte de-a lungul acestui an, sunt indubitabil pregătiți.

                   Iar pentru această pregătire și pentru tot ceea ce a mai făcut pe parcursul călătoriei prin EduBiz pentru mine și pentru noi toți, de altfel, țin să îi mulțumesc aici, la răscruce de drumuri și pe final de articol, lui Teo. În numele meu și al tuturor celor care au mai trecut pe sub aripa ei protectoare. Ea este precursorul tinerelor generații, astfel că inclusiv și-al meu, iar pentru asta îi rămân îndatorată!

    Articol scris de Andra Zoica